Archive for December, 2008
I bow before your Majesty
You are the most glorious
Most High Almighty God,
Before you souls faint
and bodies go weary.
My blurring eyes can’t see you
from the tears falling in my hands.
I crave for you
I want to feel your touch
upon my spirit and my soul.
Please quench my thirst for you
Fill me with awe of you,
Fire up my heart for you,
Consume me, Holy Fire
Make me a torch in your hand and
Carry me….
© Sabina Rosca
Just thinking of Jesus’ majesty I was filled with awe, and burst into tears… unexplainable tears… He is so beyond words…
Foc Sfânt,
Am nevoie de o nouă aprindere
să îmi purifici mintea
să îmi arzi dorinţele deşarte
să ard în Tine cu tot ce sunt eu,
am nevoie de Tine.
Tot mai mult am nevoie de
umplerea Ta, Foc Sfânt.
Curgi peste mine, Învăluie-mi fiinţa
Fă-mă să ard plin de Tine.
© Sabina Rosca
Îmi amintesc de un desen animat cu un pui de lebădă care s-a născut într-o familie de raţe. Pentru că nu semăna cu celelalte răţuşte, lebădă era urâtă şi respinsă până şi de mama ei. Şi a plecat puiul de lebădă, văzându-se cea mai urâtă dintre toţi puii, singură prin pădure şi întâlneşte la un moment dat nişte pui într-un cuib a căror mama a venit şi a alungat-o. Şi mai tristă pleacă puiul de lebădă şi ajunge la un lac, fără să ştie cât de frumoasă este în realitate, se uită în oglinda apei care îi distorsionează imaginea şi mai mult, dar tot acolo pe lac vede o raţă ce pare a fi reală, se duce la ea şi încearcă să se joace cu ea, dar jucăria nu reacţionează la gesturile ei care cer dragostea unuia drag, cu care să împărtăşească iubirea de care are atâta nevoie. Jucăria pare prietenoasă iar lebăda sare pe coada ei apoi pe ciocul ei, şi în balansul ei lebăda cade în apă iar raţa o urmează şi lebăda mai primeşte o lovitură, de data asta de la o jucărie pe care o credea reală.
Cred că povestea acestei „răţuşte” e şi povestea mea. Nu aparţin locului în care m-am născut şi toată viaţa mi-o petrec căutând pe cineva care să îmi dăruiască ceea ce am fost destinat să am: dragoste, acceptare. Pentru că nu semăn cu cei din jurul meu, mă resping, şi plec singur în căutarea a ceva care să îmi semene, în căutarea originii mele, fără să ştiu cât de frumos sunt deoarece nu îmi cunosc adevăratul părinte, Cel după al cărui chip am fost făcut. Şi în căutarea mea, de multe ori, cred că am găsit ceea ce căutam, cred că ceea ce întâlnesc ocazional îmi seamănă şi îmi va da şi dragostea de care am nevoie. Dar la finalul experienţelor mele îmi dau seama că e ireal ceea ce credeam că îmi dăruie acceptare şi împlinire, că tot nu seamănă cu mine. Apoi caut alt „prieten” cu care să îmi împart singurătatea. NU ştiu cât de frumos sunt pentru că nu am întâlnit modelul după care am fost făcut.
Să revin la „răţuşcă” noastră, care, după ce se vede respinsă şi de data asta începe să plângă tare, tare de tot, uitându-se din nou la reflexia distorsionată care îi spune că e ea. În acel moment se aude un glas asemănător glasului ei, iar acel glas se aude din ce în ce mai aproape, şi aproape de ea vin şi câţiva puişori albi, cu aripi ca ale ei, cu picioare ca ale ei, cu acelaşi glas ca al ei, şi în faţa ochilor i se arată ceva care seamănă cu ea doar că mult mai mare, era mama ei cea care o chema la sine, şi când ajunge la ea o strânge la piept, o mângâie şi îi şterge lacrimile. Acum a găsit, în sfârşit, pe aceea care poate şi vrea să îi dea iubirea şi acceptarea necondiţionată. A găsit pe aceea după a cărei imagine a fost creată.
Cum a apărut mama acestei lebede tocmai când ea plângea cel mai tare, în acelaşi mod pot şi eu ajunge să îmi cunosc Părintele, să plâng după El, eu nu Îl pot afla decât dacă El mă află pe mine, dar nu vine decât dacă Îl doresc eu. Imaginea distorsionată dispare când privesc Originalul, iar ceea ce mi se părea că era nepotrivit imaginii mele din apă, se potriveşte cu Creatorul meu, pentru că El mi se face cunoscut ca să mă facă potrivit caracterului Lui. Atunci pot deveni ca El, când Îl văd aşa cum este, când Îi văd caracterul, iar duhul meu se întâlneşte cu El şi se pomeneşte aducându-I cinste şi închinare, lăudându-I dragostea după care tânjeam atât de mult, înţelepciunea, frumuseţea, mila, harul, adevărul şi sfinţenia Sa. Atunci intru în prietenie şi intimitate cu Creatorul meu şi recunosc Modelul după care am fost făcut şi că asta era ceea ce îmi lipsea, chipul Lui, să îmi dau seama cum sunt eu. Cred că fiecare dintre noi suntem „o răţuşcă urâtă” până când aflăm chipul Celui care ne-a creat, care ne face sa ne plecăm înaintea Lui să Îi dăruim ceea ce e al lui: închinarea şi adorarea de care e vrednic, iar El ne va da în schimb dragostea Lui necondiţionată.
Păstorii Mei, magii Mei
vă duceţi iar să anunţaţi
pamântul c-am venit?
Ei ştiu – şi cântă sărbătoarea,
doar cânta, dar inima lor
e departe de Mine.
Păstorii Mei, magii Mei
duceţi-vă să mai strigaţi.
Poate cineva aude
că Eu nu am venit să
rămân într-o iesle;
Eu am venit să fiu
Împăratul din inima lor
nu împăratul din grajd.
Păstorii Mei, magii Mei
duceţi-vă şi anunţaţi:
Eu voi mai veni o dată
dar nu în iesle
ca un prunc
ci ca-mpărat în slavă.
Şi atunci îngerii vor aduce
veşti bune doar pentru
cei ce-au ascultat.
Păstorii Mei, magii Mei
duceţi-vă şi strigaţi,
poate e cineva să audă.
© Sabina Rosca
Ce-i pentru tine ziua asta?
O zi de odihnă?
O zi de chef?
O zi de distracţie?
O zi de sărbătoare?
O zi de hotar sau o zi de bilanţ?
Ţi-am dat destule variante;
trebuie să alegi,
o zi în care să te gândeşti că trebuie
să fii mai bun?
Dar ce te face mai bun?
Cine te face mai bun?
Ţi-a dat cineva vreun motiv?
Ce reprezintă, de fapt, ziua asta?
E cea mai importantă zi din an, dar de ce?
Cine a făcut-o cea mai importantă?
I se spune naşterea Domnului Christos.
Care domn?
Când rosteşti numele ăsta
Îi recunoşti autoritatea în viaţa ta?
Îl pui pe tronul vieţii tale?
Îl chemi stăpânitor în tine?
Deci, ce sărbătoreşti tu astăzi?
Naşterea cui?
A lui Isus?
Cine-i Isus?
“Ieshua”
Ce înseamnă Ieshua pentru tine?
“Dumnezeu este salvare”.
Reprezintă El salvarea ta?
Este acestă zi mai mult decât o zi de bucurie?
O zi care să îţi amintească
cine eşti datorită acestei zile?
Prin El ai ajuns la cunoştinta Sa.
Vreau ca ziua asta să te pună pe gânduri:
dacă nu exista El,
dacă nu exista o zi a naşterii Sale
pe pământ, nu existam nici noi
ca fii ai Dumnezeului divin
ca fii ai Celui Prea Înalt.
Deci, multumeşte pentru ziua
Naşterii Domnului în viaţa ta.
Prin El ne-am născut să nu mai murim
niciodată!
2003 © Sabina Rosca
Pe malul apei mă joc cu valurile
încet, m-avânt spre larg, mai spre necunoscut,
aşa mă las dus de imaginaţie spre adânc.
Afară pe nisip e prea monoton, prea cald,
aici e răcoros, e mai reconfortant.
Dar văd că nu sunt singur,
între corali şi peşti mai e un vizitator -
o caracatiţă - e foarte jucăuşă,
e chiar drăguţ cu noua mea prietenă,
mă joc cu ale ei tentacule
şi sunt aşa de încântat de-a ei strânsoare,
mă leagănă, mă gâdilă cu-ale ei ventuze;
mă face să uit de tot ce-i sus
m-afundă într-o fericită amnezie,
şi ochi ei hipnotici mă-ndeamnă
s-o urmez.
tentaculele ei mă-nvăluiesc,
atingerea ventuzelor îmi dă fiori,
un fior de plăcere, un fior paralizant,
toate simţurile îmi sunt anihilate.
Vreau să mă împotrivesc,
încerc să mă zbat,
dar trupul nu mă mai ascultă,
acum corpu-mi învăluit în masa electrică
moale, sufocătoare
se lasă dus spre ţinutul locuinţei ei.
Caracatiţa îmi e prietenă
şi tot acum îmi e duşman
mă îmbie, mă cheamă,
mă hipnotizează cu atingerile-i,
mă imobilizează cu ventuze electizante,
mă convinge că aici este tărâmul meu,
în domeniul marin,
unde lumina pătrunde doar intr-o
formă difuză dând o imagine confuză,
producându-mi iluzii.
Aş vrea să strig, dar sunetul
abia se propagă.
Aş vrea să ştiu că totul e bine,
dar noua mea prietenă mă convinge că
îi apartin.
Mă conduce către noul nostru locaş,
lumina e din ce în ce mai difuză .
Atingerile-i tranchilizante devin
tot mai agresive.
Mă întreb dacă aşa a fost totdeauna
îmi spune că mereu am aparţinut acestui loc.
Nu-mi amintesc nimic, totuşi suntem
proaspeţi prieteni, abia ne-am cunoscut,
şi ea îmi spune că am fost mereu aşa?
În încolăcirea-i sufocant de plăcută
am o senzaţie ciudată:
parcă e ceva îngropat în mine
şi se zbate să spargă toată crusta
de amnezie ce s-a format în mintea mea.
E ceva în mine care strigă după ajutor
dar învălmăşeala asta de tentacule
asfixiază orice simt.
Am nevoie să ies la suprafată-
o bulă de oxigen mi-ar prinde bine,
dar gazda îmi spune că nu e de mine:
eu aparţin acestui loc, ţine să îmi sublinieze.
Ah, vreau şi altceava, nu mai vreau
această masa de carne, acest sugrumător,
vreau şi ceva din afară,
o sursă de lumină din exterior,
nu mai pot să rezist aici,
încep să mă asfixiez.
Opun rezistenţă, dar n-am nici o şansă,
cel mai mare efort al meu, nici nu o clinteşte,
aici este ea cea care conduce.
Aş vrea să strig, dar cine aude?
Ce să strig? Cui să strig?
Că m-am lăsat păcălit?- Aşa-mi trebuie!
Mi-au plăcut îmbierile de la inceput,
m-am lăsat în cursa ei,
când eram la mal o credeam inofensivă, duioasă.
Acum cui să strig? dar nu e nimeni aici.
Asta nu e ce am vrut,
nu mai vreau să fiu captiv,
Vreau o mână de ajutor!
Şi o mână apare, coboară spre mine
mă trage din adânc către sine,
dar tentaculele mă ţin şi mai strâns,
mă încolăcesc şi mai tare,
mă mint că doar aici eu traiesc, că aici
eu mă simt cel mai bine.
Dar nu mai vreau.
Mâna mă trage mai tare,
sunt tras în ambele părţi.
Unde eu vreau? În ce lume aleg să trăiesc?
Mâna mă cheamă spre aer
şi masa de ventuze mă trage spre adânc.
Unde s-aleg? – spre întuneric sau spre lumină?
şi ambele forţe mă trag înspre ele.
Eu încotro să m-arunc?
Oh, mâna aceasta mă trage mai tare,
mă face să cred ca viaţa e mai mult decât inerţie,
mai mult decât simt, mai mult decât noapte,
mai mult decât un adânc.
Mă face să vreau să fiu mai mult decât un sclav,
doresc sa fiu un om ce decide,
şi decid
să fiu tras de mână, în sus.
Dar forţa de jos nicidecum nu mă lasă,
mai tare mă trage,
mai tare m-orbeşte;
şi totuşi această mână mai tare mă prinde,
mă strânge mai tare, şi mă ridică spre sine.
Simt că mă’nalţ şi las adâncul în urmă,
tentaculele lipicioase de mine se ţin,
dar pierd teren;
sunt tras spre lumină şi-ncep să văd chipul
celui ce mă ridică,
nu pot să-l descriu
dar văd atâta putere,
atâta iubire în mâna ce trage,
şi-n ea o rană deschisă ce mult sângerează.
Cu cât mă apropii mai mult de lumină
văd sânge proaspăt,
pe mine se prelinge.
Cu cât trage mai tare cu-atât sângerează mai mult.
De ce tragi? Nu te doare?
Lasă-mă, eşti destul de rănită,
dar mâna mă strânge mai tare,
mă scoate afară din apă,
mă ridică spre lumină.
Dar apa e purpură toată
şi eu sunt acoperit tot în sânge,
mă trage spre mal,
izvorul de sânge mai mare-i acum.
Pe mal stau întins dar mâna mai departe
mă urcă pe-o stâncă.
Mă-ntind la pamânt, şi mâna rănile-mi leagă,
tot trupul mă doare
şi rănile, lăsate de tentacule, mâna le-atinge.
Ştiu că nu merit nimic;
mi-aduc aminte că nu mereu
am fost eu în apă.
Au fost zile când pe stânci alergam.
Dar mâna mi-arăta tot înainte: spre cruce.
În urmă să nu mă mai uit, tot a trecut.
Îmi dă timp şi har să mă vindec,
pe patul de stâncă mă strânge la piept,
îmi dă forţe noi.
Şi mână în mână m-ajută să merg
alături de EL.
© Sabina Rosca
poemul e reprezentativ pentru perioadele mele cand eram jos de tot dar am gasit har si indurare sa ma ia de mana si sa merg mai departe, alaturi de EL
De ce ne amintim de Tine
doar o dată-n an?
Tu nu ai coborât din slavă
să fii doar un prilej de sărbătoare,
Tu nu vrei doar o dată-n an colinde
nici nu vrei doar buzele să-Ţi cânte.
Pe paie reci în staul Tu ai stat,
Haine moi şi călduroase n-ai avut
şi pântecului jertfe din prisos Tu n-ai adus.
Dar noi, acum, cu toţii căutăm
un strai mai bun, şi special s-avem
şi nu gândim la Tine atât
cât ne gândim la ce s-avem pe masă,
iar sărbătoare e doar eveniment comercial.
Cântăm colinde Pruncului din iesle
dar uităm de Regele din glorie.
Tu vrei lumină să avem în inimi
nu doar pe străzi şi la ferestre,
nu spiritul Crăciunului să domnească
ci Duhul Tău divin, Tu vrei, în noi.
În noaptea sfântă, când
schimbăm cadouri între noi
Tu vrei să ne împarţi supremul dar
Să Te dăruieşti pe Tine, fiecăruia dintre noi
şi nu doar o dată-n an.
În fiecare zi ne vrei pentru Tine,
Nu doar o dată-n an.
De ce ne amintim de Tine
doar o dată-n an?
2005 © Sabina Rosca
