Vesnic încărunţiţi.
Veşnic tineri.
Impunători.
De neclintit.

Coroană argintie
neînduplecată.
Puţini sunt cei
ce îţi înteleg
măreţia.

Mantia ta
verde cu
tonuri arămii
se lasă cucerită
de vânturi aprige,
de ploi şi de zăpezi.

Doar în faţa omului
îngenunchezi cel mai greu.
Puţini sunt
cei ce îndrăzesc
să calce în sanctuarul tău.
Atunci le raslatesti curajul,
când, pe vârfuri
le daruiesti victoria.

Va las în ura,
Muntii mei.
Peste umar, încerc
sa va scrutez ultimele
culmi înzapezite.
Va las în urma dar,
nu va las uitarii.

Eu plec,
dar sufletu-mi
se odihneste
la umbra verde
a cetinilor tale.

Nu lacrimati,
ma voi întoarce.
Amândoi, cu
capul în nori
vom fi
contopiti cu cerul.
Departe de pamânt
vom adora pe Cel
Prea’nalt.

Cel ce ti-a daruit
maretia, splendoarea
ce îmi îndreapta
ochii si-ntreaga-mi fiinta
spre intelepciunea
cea fara de hotare.

© Sabina Rosca. Mai 2003

The first beams of the light

pierce the morning sky;

they brush the horizon with

soft, warm colours from the

Divine Painter.

The cold ground, eager to receive

the heat, is welcoming

the dawn of light.

The dawn of faith

is breaking through

the darkness.

The first rays, shooting out from the

Sun of Righteousness slay

the bleak, gloomy night.

This law was never broken.

After every night,

a morning comes.

Even after the darkest of nights

comes the dawn.

(C) copyright Sabina Rosca  11.Feb.2011

You knew I would fail You,
every now and again,
yet, You perfectly loved me
with all my burden of imperfections.

God, why did You love me?
Why did You take my place
when I should’ve been condemned,
when You knew I would nail You
on the cross again and again,
and all my wickedness
would thrust nails into Your feet and hands
and thorns would throb deep into Your forehead?

Lord,I don’t deserve Your mercies
Your love, I ain’t worth of it
Though, it is what proves You GOD:
You took the place of humans
You died for mockers and killers
and even today Your love
pours on those who ignore You,
forgiving those who
nailed You on the tree of curse.

© Sabina Rosca

P.S. “Why, one will hardly die for a righteous man–though perhaps for a good man one will dare even to die.But God shows his love for us in that while we were yet sinners Christ died for us.” Romans 5 v 8-9

Are you going to die to yourself
to be dead to your desires
and alive for their cries?

Are you willing to go
where talking ’bout Jesus
means social disorder,
and giving a Bible
means death?

Are you willing to go
to shake loose the chains
to set prisoners free?

Are you willing to hear
when He speaks?

© Sabina Rosca

YHWH nu vrea audienţe, doar să aştepţi la uşă să îţi vină rândul, să îi înmânezi cererea pe care să o semneze, apoi să pleci în treaba ta. Hashem nu doreşte liste de cumpărături pe care să i le prezinţi timp de 10 minute în fiecare zi, să te asiguri că ţi-ai făcut datoria zilnică apoi să uiţi de El, iar cele 23 ore şi 50 minute rămase folosindu-le doar pentru tine.

El vrea de la noi ceea ce EL însuşi ne-a dat; doreşte ceea ce este unic şi ireversibil. Nu vrea ceea ce putem face cu mâinile noastre, lucruri care oricum îşi vor găsi sfârşitul mai devreme sau mai târziu, doar pentru a-i obţine favoarea. Eternul Dumnezeu vrea de la noi ce ne-a fost dăruit să avem o singură dată: timpul.

Totalitatea momentelor petrecute respirând, lucrând, comunicând, iubind, dăruind, odihnindu-ne, hrănindu-ne, asta reprezintă timpul. Dacă toate momentele astea sunt petrecute fără Dumnezeu, atunci sunt pierdute pentru totdeauna. El vrea să îi împărţim cu El ceea ce am putea avea o singură dată. Un minut, odată trecut, nu-l mai am niciodată; o oră, de-ndată ce s-a sfârşit nu o mai regăsesc nicicând. O zi petrecută fără El este o zi irosită, un cadou nedeschis, aruncat pe uşa din spate în tomberonul indiferenţei.

Cel mai preţios dar pe care îl putem avea vreodată este timpul. Ceea îi dă inestimabilă valoare este faptul că este neregenerabil, este o resursă epuizabilă, de unică folosinţă, dacă vreţi. O dată folosit, nu îl mai poţi folosi din nou şi din nou.

Această unicitate este ceea ce mă uimeşte şi mai mult când mă gandesc la valoarea darului pe care Dumnezeu îl doreşte de la noi. El vrea fiecare moment să stăm în prezenţa Lui, să-l folosim recunoscându-i meritele şi atributele Sale.

El, ca un iubit care face cadou cea mai bună şi delicioasă ciocolată iubitei sale, vrea ca iubita lui să o împartă cu El, ca semn al iubirii reciproce, al adorării ei faţă de El, al închinării ei, închinare ce i se cuvine singurului Iubit care şi-a dat viaţa pentru iubita Sa. Dar noi luăm ciocolata, îi întoarcem spatele, uităm de El, de iubirea cu care ne-a dat cadoul şi continuăm să savurăm dulceaţa-i singuri, departe de inima Lui care tânjeşte să împărtăşească cu iubita inimii lui comuniunea şi măreţia momentului. Tot ceea ce avem o singură dată în viaţă este pierdut dacă nu trăim în părtaşie cu Isus, în dragostea şi harul Lui.

El nu vrea sacrificiile noastre fără să dorim să îi dăm întâi inima noastră şi pe noi însine Lui. Domnul Isus, eternul îndrăgostit, ne vrea pe noi înşine, El ne doreşte să zăbovim în prezenţa Sa, să ne bucurăm de El în orice am face, să Îl dorim pe El mai mult decât ne dorim aerul, mancarea şi apa; din momentul când ne trezim să ne găsim satisfacţia în El, până când punem capul pe pernă. El râvneşte dragostea noastră şi doreşte să ne bucurăm împreună cu El pe toată durata zilei, în mijlocul oricărei activităţi. Dacă spunem că “în El trăim, ne mişcăm şi existăm”, atunci să trăim pentru El ca singurul motiv pentru care am putea trăi, să ne mişcăm în El ca singurul mediu de viaţă, să existăm în El ca singura modalitate de existenţă, împărţind cu El cadourile venite tot din partea Lui.

©Sabina Roşca

I crave for you
I want to feel your touch
upon my spirit and my soul.
Please quench my thirst for you
Fill me with awe of you,
Fire up my heart for you,
Consume me, Holy Fire
Make me a torch in your hand and
Carry me….
© Sabina Rosca
Just thinking of Jesus’ majesty I was filled with awe, and burst into tears… unexplainable tears… He is so beyond words…

Curgi peste mine, Învăluie-mi fiinţa
Fă-mă să ard plin de Tine.
© Sabina Rosca

Îmi amintesc de un desen animat cu un pui de lebădă care s-a născut într-o familie de raţe. Pentru că nu semăna cu celelalte răţuşte, lebădă era urâtă şi respinsă până şi de mama ei. Şi a plecat puiul de lebădă, văzându-se cea mai urâtă dintre toţi puii, singură prin pădure şi întâlneşte la un moment dat nişte pui într-un cuib a căror mama a venit şi a alungat-o. Şi mai tristă pleacă puiul de lebădă şi ajunge la un lac, fără să ştie cât de frumoasă este în realitate, se uită în oglinda apei care îi distorsionează imaginea şi mai mult, dar tot acolo pe lac vede o raţă ce pare a fi reală, se duce la ea şi încearcă să se joace cu ea, dar jucăria nu reacţionează la gesturile ei care cer dragostea unuia drag, cu care să împărtăşească iubirea de care are atâta nevoie. Jucăria pare prietenoasă iar lebăda sare pe coada ei apoi pe ciocul ei, şi în balansul ei lebăda cade în apă iar raţa o urmează şi lebăda mai primeşte o lovitură, de data asta de la o jucărie pe care o credea reală.

Cred că povestea acestei „răţuşte” e şi povestea mea. Nu aparţin locului în care m-am născut şi toată viaţa mi-o petrec căutând pe cineva care să îmi dăruiască ceea ce am fost destinat să am: dragoste, acceptare. Pentru că nu semăn cu cei din jurul meu, mă resping, şi plec singur în căutarea a ceva care să îmi semene, în căutarea originii mele, fără să ştiu cât de frumos sunt deoarece nu îmi cunosc adevăratul părinte, Cel după al cărui chip am fost făcut. Şi în căutarea mea, de multe ori, cred că am găsit ceea ce căutam, cred că ceea ce întâlnesc ocazional îmi seamănă şi îmi va da şi dragostea de care am nevoie. Dar la finalul experienţelor mele îmi dau seama că e ireal ceea ce credeam că îmi dăruie acceptare şi împlinire, că tot nu seamănă cu mine. Apoi caut alt „prieten” cu care să îmi împart singurătatea. NU ştiu cât de frumos sunt pentru că nu am întâlnit modelul după care am fost făcut.

Să revin la „răţuşcă” noastră, care, după ce se vede respinsă şi de data asta începe să plângă tare, tare de tot, uitându-se din nou la reflexia distorsionată care îi spune că e ea. În acel moment se aude un glas asemănător glasului ei, iar acel glas se aude din ce în ce mai aproape, şi aproape de ea vin şi câţiva puişori albi, cu aripi ca ale ei, cu picioare ca ale ei, cu acelaşi glas ca al ei, şi în faţa ochilor i se arată ceva care seamănă cu ea doar că mult mai mare, era mama ei cea care o chema la sine, şi când ajunge la ea o strânge la piept, o mângâie şi îi şterge lacrimile. Acum a găsit, în sfârşit, pe aceea care poate şi vrea să îi dea iubirea şi acceptarea necondiţionată. A găsit pe aceea după a cărei imagine a fost creată.

Cum a apărut mama acestei lebede tocmai când ea plângea cel mai tare, în acelaşi mod pot şi eu ajunge să îmi cunosc Părintele, să plâng după El, eu nu Îl pot afla decât dacă El mă află pe mine, dar nu vine decât dacă Îl doresc eu. Imaginea distorsionată dispare când privesc Originalul, iar ceea ce mi se părea că era nepotrivit imaginii mele din apă, se potriveşte cu Creatorul meu, pentru că El mi se face cunoscut ca să mă facă potrivit caracterului Lui. Atunci pot deveni ca El, când Îl văd aşa cum este, când Îi văd caracterul, iar duhul meu se întâlneşte cu El şi se pomeneşte aducându-I cinste şi închinare, lăudându-I dragostea după care tânjeam atât de mult, înţelepciunea, frumuseţea, mila, harul, adevărul şi sfinţenia Sa. Atunci intru în prietenie şi intimitate cu Creatorul meu şi recunosc Modelul după care am fost făcut şi că asta era ceea ce îmi lipsea, chipul Lui, să îmi dau seama cum sunt eu. Cred că fiecare dintre noi suntem „o răţuşcă urâtă” până când aflăm chipul Celui care ne-a creat, care ne face sa ne plecăm înaintea Lui să Îi dăruim ceea ce e al lui: închinarea şi adorarea de care e vrednic, iar El ne va da în schimb dragostea Lui necondiţionată.