Muntilor Mei

Vesnic încărunţiţi.
Veşnic tineri.
Impunători.
De neclintit.

Coroană argintie
neînduplecată.
Puţini sunt cei
ce îţi înteleg
măreţia.

Mantia ta
verde cu
tonuri arămii
se lasă cucerită
de vânturi aprige,
de ploi şi de zăpezi.

Doar în faţa omului
îngenunchezi cel mai greu.
Puţini sunt
cei ce îndrăzesc
să calce în sanctuarul tău.
Atunci le raslatesti curajul,
când, pe vârfuri
le daruiesti victoria.

Va las în ura,
Muntii mei.
Peste umar, încerc
sa va scrutez ultimele
culmi înzapezite.
Va las în urma dar,
nu va las uitarii.

Eu plec,
dar sufletu-mi
se odihneste
la umbra verde
a cetinilor tale.

Nu lacrimati,
ma voi întoarce.
Amândoi, cu
capul în nori
vom fi
contopiti cu cerul.
Departe de pamânt
vom adora pe Cel
Prea’nalt.

Cel ce ti-a daruit
maretia, splendoarea
ce îmi îndreapta
ochii si-ntreaga-mi fiinta
spre intelepciunea
cea fara de hotare.

© SFR, Mai 2003