Timpul

timpul

YHWH nu vrea audienţe, doar să aştepţi la uşă să îţi vină rândul, să îi înmânezi cererea pe care să o semneze, apoi să pleci în treaba ta. Hashem nu doreşte liste de cumpărături pe care să i le prezinţi timp de 10 minute în fiecare zi, să te asiguri că ţi-ai făcut datoria zilnică apoi să uiţi de El, iar cele 23 ore şi 50 minute rămase folosindu-le doar pentru tine.

El vrea de la noi ceea ce EL însuşi ne-a dat; doreşte ceea ce este unic şi ireversibil. Nu vrea ceea ce putem face cu mâinile noastre, lucruri care oricum îşi vor găsi sfârşitul mai devreme sau mai târziu, doar pentru a-i obţine favoarea. Eternul Dumnezeu vrea de la noi ce ne-a fost dăruit să avem o singură dată: timpul.

Totalitatea momentelor petrecute respirând, lucrând, comunicând, iubind, dăruind, odihnindu-ne, hrănindu-ne, asta reprezintă timpul. Dacă toate momentele astea sunt petrecute fără Dumnezeu, atunci sunt pierdute pentru totdeauna. El vrea să îi împărţim cu El ceea ce am putea avea o singură dată. Un minut, odată trecut, nu-l mai am niciodată; o oră, de-ndată ce s-a sfârşit nu o mai regăsesc nicicând. O zi petrecută fără El este o zi irosită, un cadou nedeschis, aruncat pe uşa din spate în tomberonul indiferenţei.

Cel mai preţios dar pe care îl putem avea vreodată este timpul. Ceea îi dă inestimabilă valoare este faptul că este neregenerabil, este o resursă epuizabilă, de unică folosinţă, dacă vreţi. O dată folosit, nu îl mai poţi folosi din nou şi din nou.

Această unicitate este ceea ce mă uimeşte şi mai mult când mă gandesc la valoarea darului pe care Dumnezeu îl doreşte de la noi. El vrea fiecare moment să stăm în prezenţa Lui, să-l folosim recunoscându-i meritele şi atributele Sale.

El, ca un iubit care face cadou cea mai bună şi delicioasă ciocolată iubitei sale, vrea ca iubita lui să o împartă cu El, ca semn al iubirii reciproce, al adorării ei faţă de El, al închinării ei, închinare ce i se cuvine singurului Iubit care şi-a dat viaţa pentru iubita Sa. Dar noi luăm ciocolata, îi întoarcem spatele, uităm de El, de iubirea cu care ne-a dat cadoul şi continuăm să savurăm dulceaţa-i singuri, departe de inima Lui care tânjeşte să împărtăşească cu iubita inimii lui comuniunea şi măreţia momentului. Tot ceea ce avem o singură dată în viaţă este pierdut dacă nu trăim în părtaşie cu Isus, în dragostea şi harul Lui.

El nu vrea sacrificiile noastre fără să dorim să îi dăm întâi inima noastră şi pe noi însine Lui. Domnul Isus, eternul îndrăgostit, ne vrea pe noi înşine, El ne doreşte să zăbovim în prezenţa Sa, să ne bucurăm de El în orice am face, să Îl dorim pe El mai mult decât ne dorim aerul, mancarea şi apa; din momentul când ne trezim să ne găsim satisfacţia în El, până când punem capul pe pernă. El râvneşte dragostea noastră şi doreşte să ne bucurăm împreună cu El pe toată durata zilei, în mijlocul oricărei activităţi. Dacă spunem că “în El trăim, ne mişcăm şi existăm”, atunci să trăim pentru El ca singurul motiv pentru care am putea trăi, să ne mişcăm în El ca singurul mediu de viaţă, să existăm în El ca singura modalitate de existenţă, împărţind cu El cadourile venite tot din partea Lui.

©SFR

Răţuşca cea urâtă

n1a7_blackswan

Îmi amintesc de un desen animat cu un pui de lebădă care s-a născut într-o familie de raţe. Pentru că nu semăna cu celelalte răţuşte, lebădă era urâtă şi respinsă până şi de mama ei. Şi a plecat puiul de lebădă, văzându-se cea mai urâtă dintre toţi puii, singură prin pădure şi întâlneşte la un moment dat nişte pui într-un cuib a căror mama a venit şi a alungat-o. Şi mai tristă pleacă puiul de lebădă şi ajunge la un lac, fără să ştie cât de frumoasă este în realitate, se uită în oglinda apei care îi distorsionează imaginea şi mai mult, dar tot acolo pe lac vede o raţă ce pare a fi reală, se duce la ea şi încearcă să se joace cu ea, dar jucăria nu reacţionează la gesturile ei care cer dragostea unuia drag, cu care să împărtăşească iubirea de care are atâta nevoie. Jucăria pare prietenoasă iar lebăda sare pe coada ei apoi pe ciocul ei, şi în balansul ei lebăda cade în apă iar raţa o urmează şi lebăda mai primeşte o lovitură, de data asta de la o jucărie pe care o credea reală.

Cred că povestea acestei „răţuşte” e şi povestea mea. Nu aparţin locului în care m-am născut şi toată viaţa mi-o petrec căutând pe cineva care să îmi dăruiască ceea ce am fost destinat să am: dragoste, acceptare. Pentru că nu semăn cu cei din jurul meu, mă resping, şi plec singur în căutarea a ceva care să îmi semene, în căutarea originii mele, fără să ştiu cât de frumos sunt deoarece nu îmi cunosc adevăratul părinte, Cel după al cărui chip am fost făcut. Şi în căutarea mea, de multe ori, cred că am găsit ceea ce căutam, cred că ceea ce întâlnesc ocazional îmi seamănă şi îmi va da şi dragostea de care am nevoie. Dar la finalul experienţelor mele îmi dau seama că e ireal ceea ce credeam că îmi dăruie acceptare şi împlinire, că tot nu seamănă cu mine. Apoi caut alt „prieten” cu care să îmi împart singurătatea. NU ştiu cât de frumos sunt pentru că nu am întâlnit modelul după care am fost făcut.

Să revin la „răţuşcă” noastră, care, după ce se vede respinsă şi de data asta începe să plângă tare, tare de tot, uitându-se din nou la reflexia distorsionată care îi spune că e ea. În acel moment se aude un glas asemănător glasului ei, iar acel glas se aude din ce în ce mai aproape, şi aproape de ea vin şi câţiva puişori albi, cu aripi ca ale ei, cu picioare ca ale ei, cu acelaşi glas ca al ei, şi în faţa ochilor i se arată ceva care seamănă cu ea doar că mult mai mare, era mama ei cea care o chema la sine, şi când ajunge la ea o strânge la piept, o mângâie şi îi şterge lacrimile. Acum a găsit, în sfârşit, pe aceea care poate şi vrea să îi dea iubirea şi acceptarea necondiţionată. A găsit pe aceea după a cărei imagine a fost creată.

Cum a apărut mama acestei lebede tocmai când ea plângea cel mai tare, în acelaşi mod pot şi eu ajunge să îmi cunosc Părintele, să plâng după El, eu nu Îl pot afla decât dacă El mă află pe mine, dar nu vine decât dacă Îl doresc eu. Imaginea distorsionată dispare când privesc Originalul, iar ceea ce mi se părea că era nepotrivit imaginii mele din apă, se potriveşte cu Creatorul meu, pentru că El mi se face cunoscut ca să mă facă potrivit caracterului Lui. Atunci pot deveni ca El, când Îl văd aşa cum este, când Îi văd caracterul, iar duhul meu se întâlneşte cu El şi se pomeneşte aducându-I cinste şi închinare, lăudându-I dragostea după care tânjeam atât de mult, înţelepciunea, frumuseţea, mila, harul, adevărul şi sfinţenia Sa. Atunci intru în prietenie şi intimitate cu Creatorul meu şi recunosc Modelul după care am fost făcut şi că asta era ceea ce îmi lipsea, chipul Lui, să îmi dau seama cum sunt eu. Cred că fiecare dintre noi suntem „o răţuşcă urâtă” până când aflăm chipul Celui care ne-a creat, care ne face sa ne plecăm înaintea Lui să Îi dăruim ceea ce e al lui: închinarea şi adorarea de care e vrednic, iar El ne va da în schimb dragostea Lui necondiţionată.

Pescari si pescuit

“Era odată un grup de pescari care locuiau într-o zonă plină de lacuri, fluvii si râuri pline toate cu pesti. Pestii erau flămânzi. Săptămână după săptămână, lună după lună, an după an, acesti oameni care se numeau pescari tineau întâlniri si vorbeau despre chemarea lor de a fi pescari, despre abundenta de peste si despre ultimele inovatii în domeniul pescuitului. După fiecare întâlnire defineau cu grijă arta nobilă a pescuitului si decretau că pescuitul este munca primară a unui pescar.
Constant căutau metode noi si performante pentru pescuit, precum si definitii noi pentru pescuit. Iubeau sloganele de genul: ” Pescuitul este datoria fiecărui pescar“; sponsorizau seminariile sub numele de “Campanii de pescuit”. Mergeau în turnee nationale si internationale pentru a promova pescuitul si modul în care undita putea fi mai atractivă.
Au construit clădiri mari, frumoase si scumpe numite “Birourile centrale ale pescarilor”. Au ales si angajat unii din cei mai buni pescari. Au făcut apel la toti oamenii să devină pescari. Numai ca era un singur lucru pe care nu-l făcuseră: n-au pescuit niciodată. Pe lângă organizare si sedinte regulate, au desemnat un bord care să trimită oameni în toate părtile lumii unde era mai mult peste. Au format comitele nationale si internationale, dar membrii lor n-au pescuit niciodată. Au fost predate cursuri despre natura pestelui, modul de lucru cu diferite generatii de peste, profilul psihologic al pestelui, cum să te apropii de peste ca să-l poti prinde. Profesorii aveau grade academice înalte, dar niciunul dintre ei nu pescuiseră vreodată.
După terminarea cursurilor, cursantilor li se dădea licente în pescuit si erau trimisi să pescuiască, cu normă întreagă, în apele pline de pesti. Multi dintre cei care au simtit chemarea să pescuiască, au răspuns chemării si au fost delegati să pescuiască. Dar, asemenea pescarilor de acasă, puteau vorbi ore în sir despre nevoia de a pescui, cunosteau toate curentele de dezvoltare în pescuit, dar nu pescuiau. Unii spuneau că vor să pescuiască, dar de vreme ce nu au timp, vor pregăti doar echipamentul de pescuit pentru altii. Altii simteau că slujba lor era să stabilească relatii bune cu pestii pentru ca acestia să fie mult mai receptivi fată de pescari.
După o sedintă aprinsă despre “Nevoia de a pescui, un tânăr a plecat de la întâlnire si chiar a mers să pescuiască. A raportat în ziua următoare că a prins doi pesti mari. A fost felicitat pentru captura excelentă si imediat i s-a planificat un turneu national pentru a prezenta cum a realizat aceasta. Asa că, a renuntat la pescuit pentru a avea timp să spună si altora experienta sa. De asemenea a fost numit în “Bordul National al Pescarilor”
Acum este adevărat că multi dintre pescari au făcut sacrificii personale si s-au zbătut cu tot felul de dificultăti. Unii locuiau chiar lângă apă si trebuia să îndure în fiecare zi mirosul pestilor morti. Unii erau ridiculizati de cei care făceau parte din clubul pescarilor pentru faptul că, desi pretindeau că sunt pescari, nu pescuiseră niciodată. Unii spuneau că cei care participau la întâlnirile săptămânale ale pescarilor, pierd vremea. Cu toate acestea, nu urmau ei pe Stăpânul care spusese: “urmează-Mă si am să te fac pescar de oameni“? Imaginati-vă cât de răniti au fost când, într-o zi, a sugerat cineva că, acela care nu prinde peste nu este un pescar real, chiar dacă el are calificarea si pretinde asta.
Dar au inteles critica.
Acestea fiind spuse, poate cineva care nu a prins nici un peste să fie numit pescar?”

adaptaptare dupa Darrell W. Robionson, “People Sharing Jesus


Şi Duhul Domnului se mişcă….

La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul. Pământul era fără formă şi vid, întunericul era peste suprafaţa adâncului, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra suprafeţei apei. (KJV)

În tumultul vieţii cotidiene, printre toate programările din agenda supra-încărcată, avem impresia uneori că ne ducem viaţa singuri în fiecare zi, tot mai mult despărţiţi de viaţa care a intenţionat Dumnezeu să o trăim. În împrejurări ca acestea se strecoară un sentiment cum că avem un Dumnezeu care stă şi se uită la un glob din acela cu diferite scene şi cu ceva particule sau cristale înăuntru, agită globul şi aşteaptă să se aşeze tot, dar nimic nu se schimbă, nici unul dintre personaje nu e mai trist sau mai fericit că a fost agitat, pentru că sunt fixaţi şi nimic din exterior nu îi influenţează. Sunt aşa mulţi oameni care trăiesc în globul lor, “fixaţi în podeaua” obiceiurilor lor, a confortului şi a mediului care îi face dependenţi de acesta, a fricilor lor pe care au convingerea că nu le pot depăşi, da, asta e drept, nu le pot depăşi, doar pot să fie dezlegaţi de ele….dacă ei sunt fixaţi trebuie sa fie ceva mai puternic decât acea legătură să îi desprindă, ceva din afară, ceva care să spargă globul universului personal şi să se implice, să dezlege, să schimbe, să pună în mişcare….

Dumnezeul pe care avem nevoie să îl cunoaştem este cel care ne sparge globul nostru, ne rupte legăturile care ne ţin în inactivitate, ne face să vedem că există mişcare în jur, deoarece Dumnezeu însuşi se mişcă, aşa cum face de la început, şi ne face să vrem aceasta mişcare a Duhului, să dorim să îl vedem manifestându-se şi să nu ne mai temem de mişcarea lui. Atunci când începem să ne mişcăm într-o lume a nemişcării acest lucru este perceput ca ceva nenatural, acel mediu fix încearcă să ne refixeze în podeaua obişnuitei, a indiferenţei, a monotoniei şi trebuie să luptăm împotriva acestor bariere. Numai harul Lui Dumnezeu împreună cu hotărârea noastră de a urma ritmul Lui şi de a sta în strânsă conexiune cu inima Lui ne poate menţine în mişcare. Dar este minunat să te mişti în ritmul lui Dumnezeu.

Privind în jur…

Privind în jur vezi fel de fel de suferinţe. Precum sclavii din vechime îşi cărau poverile cu piatră din mine, generaţia noastră îşi poartă propriile poveri, poverile păcatului, poveri puse de Satan cu înşelăciunile lui, poveri de singurătate, poverile suferinţelor fizice şi ale sufletului, dar poveri care pot fi date jos. Aceşti oameni nu trebuie să mai poarte o povară care deja a fost purtată, povara păcatului cu tot ce implică acesta, a fost luată de Cineva, când, într-o noapte, într-o grădină a luat asupra lui TOATĂ povara păcatelor LUMII, şi a dus-o El pentru noi pe Drumul Durerii spre locul judecăţii lui Dumnezeu, la cruce, ca noi să nu o mai ducem încă o dată. Această povară a fost topită în focul iertării lui Dumnezeu prin sângele lui ISUS Christos, care curge, precum lava incandescentă şi arde tot ce găseşte în cale, arde poverile fiecărui suflet care încă mai e legat prin înşelăciunea păcatului. Cei care sunt deja în râul dreptăţii lui Dumnezeu privesc cum pe drumurile singurătăţii sufletele îşi poartă o povară care nu ştiu că deja a fost purtată de Cineva. Arareori se aude un strigăt slab, ”Veniţi, fiţi eliberaţi de toată povara.” De abia se mai aude glasul, „Isus a purtat povara şi a ispăşit toate păcatele tale. Fii eliberat”.

Noi care avem poverile iertate, ne bălăcim în râul iertării izvorât din tronul lui Dumnezeu în timp ce împovăraţii însetaţi după libertate strigă după un strop de apă.

Cum vor ştii ei să vină dacă nu e nimeni să le arate Calea? Cum vor auzii ei Cuvintele Vieţii dacă nu e o gură să le rostească? Cum vor vedea ei drumul dacă nu le e arătată Lumina? Cum vor fi ei eliberaţi dacă nu luptăm pentru ei folosindu-ne de armele Luminii, dacă nu îi revendicăm din lanţurile lui Satan pentru Cer, dacă nu atacăm întăriturile pe care cel rău şi le-a făcut chiar între noi, uneori, chiar în noi. El nu poate să lupte împotriva armelor pe care le avem şi nu ni le poate lua pentru că ne sunt date de sus, dar poate să ne facă pe noi înşine să le lăsăm jos, să nu le mai folosim, prin minciunile lui, prin legăturile păcatului cu care ne înfăşoară aşa de uşor, prin indiferenţa ce şi-o lasă încet, încet peste noi, că nici nu o simţim că este în noi, prin dorinţele după confort şi siguranţă pe care le seamănă în inimile noastre, prin frica ce ne paralizează fiecare încercare de a ne mişca în ritmul lui Dumnezeu.

Avem un duşman, care se camuflează şi ne face să credem că este departe de noi, dar nu e aşa, el este, prin agenţii lui, între noi când nu mai avem unitate şi puterea aceea în noi, care lucra în primii ucenici când aşteptau împlinirea promisiunii lui Dumnezeu cu rugăciune, în ziua Cincizecimii, şi care, după ce a venit peste ei, i-a scos în stradă, i-a făcut să vorbească despre Lucrurile Minunate ale lui Dumnezeu, în aşa mod încât oamenii i-au acuzat că sunt beţi, dar acele cuvinte i-au străpuns în inimile lor şi i-au făcut să se întrebe: „Fraţilor, ce să facem?”. Avem un duşman prezent între noi care ne orbeşte să nu mai vedem nevoia stringentă de a lupta în rugăciune, care ne tine ocupaţi, sub jugul lui, cu total alte scopuri decât cele pentru care ne-a creat Dumnezeu. Oamenii ne întreabă în jurul nostru „Fraţilor, ce să facem?”, dar nu avem un răspuns concludent pentru ei, avem programe, avem metode, avem soluţii dar fără putere, asta pentru că noi înşine avem nevoie de acea putere care exploda ca dinamita prin ucenici distrugând fortăreţele lui Satan din vieţile oamenilor, pe care îi aduceau în râul eliberării lui Dumnezeu.

Avem nevoie de putere, dar nu oricare putere, ci acea putere care s-a revărsat în Ziua Cincizecimii peste ucenici, prin Duhul Sfânt, avem nevoie de curgerea completă a Duhului în noi şi prin noi. Dar nu vom avea acea putere, dacă nu vedem că avem nevoie de ea, dacă nu o cerem aşa cum au făcut ucenicii care, după ce au primit mandatul trimiterii stăruiau cu toţii împreună, într-un duh şi o simţire, în rugăciune, toţi erau împreună în acelaşi loc şi cereau acelaşi lucru: împlinirea promisiunii lui Dumnezeu, aşteptau cu toţii puterea care le-a fost promisă, pentru că fără ea, nu puteau înainta nici măcar un pas spre marginile pământului. Fără puterea aceasta de sus nimeni nu îi băga în seamă, ar fi zis că este un nou curent de gândire printre multe altele, fără a fi mai mult decât un subiect de discuţie.

Ne sună cumva cunoscut? Nu cumva tocmai în acest mod este privit creştinismul în această generaţie tolerantă şi pluralistă, care acceptă tot şi nu aplică nimic? Un alt curent de gândire printre multe altele, un alt subiect de discuţie, pe lângă mult altele. De ce? Pentru că nu are putere.

Să rămână acesta doar un alt subiect de discuţie, sau să îl facem strigătul din străfundul inimii noastre la unitate în rugăciune, pentru a implora Duhul Domnului cu puterea Sa, pentru a păşi afară din zona noastră de confort, pentru a conduce pe cei împovăraţi la Eliberatorul desăvârşit? Asta depinde de fiecare în parte şi de toţi în strânsă comuniune, pentru a face diferenţa. Dacă asta vrem cu adevărat şi o cerem cu toată inima noastră, puterea lui Dumnezeu împreună cu Duhul Său va veni şi va face ca Împărăţia Lui Dumnezeu să se manifeste în mijlocul nostru. Revarsă, Doamne, Duhul Tău în inimile noastre şi dă-ne puterea de care avem atâta nevoie.