Schimb

Suntem sclavi rutinei,
Nu facem decât ce suntem
obişnuim să facem.
Sclavi propriilor temeri,
Ne e frică să îndrăznim.
Sclavi prejudecăţilor
A celorlalţi şi a noastră.
Suntem sclavi ai stomacului
Ne luptăm să ne simţim mai plini şi sătui.
Suntem sclavi ai oglinzii,
Nu mai ştim ce să mai punem pe noi.
Înfometaţi după bani şi putere,
Înrobiţi şi orbiţi, înşelăm şi furăm,
căutăm tot mai mult să umplem
hăul din noi.
Suntem scavi ai plăcerii,
Trăim doar să atingem noi culmi,
Următoarea priză de endorfină în creier,
Următoarea atingere.
Suntem sclavii propriilor ochi
Însângeraţi de-atâta murdărie
la care suntem expuşi.
Robiţi ritualului,
dăm ofrande propriilor zei,
ne-avântăm în goana
după mai mult şi mai nou.
Suntem sclavi verbului „a avea”
tot mai mult
Şi slujim verbului „a fi”
cineva tot mai sus.
Pe o scară ierarhică imaginată
de mintea noastră „atotputernică”
ne închipuim că aici este rostul,
aici este totul.
Aici ne e propria împărăţie din urmă.
„După mine potopul.”
Cea mai mare înşelătorie este aceea
că nici nu ştim că suntem înşelaţi.
Suntem sclavii propriilor noastre amăgiri.
Nimic nu scapă din golul
ce-nghite totul în cale.
Nimeni nu pare să fie pe cale
să se trezească din somnul robiei.
„Libertatea” a devenit un semafor verde
pe autostrada dezmăţului şi obţinutului.
Nimănui nu-i trece prin cap
că ar putea fi libertate în odihnă
şi a dărui din ce suntem şi ce-avem mai scump,
de vreme ce uitată e vestea
că e mai ferice să dai decât să primeşti.
„Liberi” să facem orice
fără a ne gândi la consecinţe.
Apăsăm pe acceleraţie în iureşul distracţiei
fără să ştim cât de limitaţi suntem
de cele cinci simţuri.
Nimeni nu vede că există un panou gigantic în zare:
„Ieşire spre libertate”.
Libertate spre a fi un om între oameni,
Libertate de-a iubi, a primi, a dărui.
Libertatea de-a avea grijă de cei oropsiţi.
Libertatea de-a îndrăzni
Şi a nu mai ne teme de priviri, de vorbe,
de atitudini, de şoapte.
Liberi de prejudecată.
Libertatea ne-a fost răscumpărată
Când Cel ce ne-a eliberat s-a dat sclav pentru noi.
El s-a făcut garantul libertăţii noastre
Când a devenit sclav printre noi.
Dar nu pentru multă vreme.
Pentru că a biruit.
A rupt lanţurile robiei
şi ne-a eliberat de „a fi”
şi „a avea”.
Robia lui a devenit libertatea noastră.
Eliberatorul a devenit,
pentru puţin timp, robul nostru
ca să pună-n robie
pe cel ce ne pusese pe noi sub jugul robiei.
Acum putem alege să fim liberi.
Mai liberi să dăm decât să primim.
De-acum toţi putem fi liberi,
pe El, iubind, să-l slujim,
să iubim pe cei deopotrivă cu noi.
Iar cel ce ne e Eliberator e mereu
printre noi.
Numai El ne ţine liberi
În El.

chiriaşi

Chiriași pe planeta albastră.
Suntem locatari în casa altuia,
Dar trăim de parca ar fi a noastră,
Ca si cum am trăi aici veșnic.
Chiriași în trupuri de lut,
Uităm că, de fapt, aparținem
Creatorului ce ne dă şi sănătatea
Şi viața. Dar noi cheltuim,
Aruncăm timp şi bani
În stânga şi-n dreapta.
Ne-aruncăm viața
Pe pleavă şi paie.
Distrugem tot ce-i har
din ceruri trimis.
Socotim că suntem ai noștri
Că tot e al nostru,
Când nici o suflare
Nu putem a ține
Mai mult decât
Ne este dată.
Nimic nu ne aparține.
Chiriași pe aerul, apa,
pământul altuia,
Dar noi avem impresia
Ca le deținem pe toate.

Mai sus…

Coltii Tapului

Mai sus este cerul,

La fel obiectivul de-atins.

Stanci, tepi si spini

Toate-s in cale.

Picioarele-mi striga sa ma opresc

Iar murmurul nemultumit

Il inghit cu inversunare.

 

Inca mai e….si inca cat…!

Spre inalt ma indrept

sub povara  ce in spate 

greu ma incearca.

 

Mereu tot mai sus,

Fara oprire-ndelunga

ca soarele-alearga grabit

spre apus.

Umbrele se fac tot mai lungi,

pasul grabim tot mai mult

catre tinta s-ajungem

cat raze pe cer inca sunt                                        

si calea ne indruma.

 

Puterile scad,

Resursele scad,

Speranta si inversunarea ne scad

Dar tot mai sus noi urcam.

Durerea-mpresoara simtul din talpi,

din genunchi, pana la umeri si spate.

Insa cararea inainte ne duce.

 

Cand ultimele licariri de

lumina-n culcusuri se duc,

si extenuarea isi cere din nou birul,

ne-ndreptam spre mult doritu-adapost,

pentru suflet si trupuri sa aflam

mult asteptata odihna.

25.08.12

Floare de tei

In luna când floarea de tei
își scutură dorul
Mi-e dor, visător sa urc
agale Copoul.
Mi-e dor sa-l sui
cu nazuintele-n traistă,
Iar cele o sută noua scări
sa le urc din nou alegând.
Mi-e dor sa mă plimb printre
busturi uitate de timp sa le șteargă;
Sa admir iarăși teiul bătrân.
Mi-e dor pe furiș sa intru
in amfiteatre ticsite pana la ușă
de minți pline de curiozitate si
Freamăt.
Mi-e atât de dor
de emoțiile dinaintea oralelor,
De teroarea dinaintea scrisului.
Mi-e dor de nostalgia ultimului examen,
De stresul rere-urilor.
De ultimul curs.
De tot mi-e dor, de toți si de toate.
De mine mi-e dor,
de studentul de mine.
De cutezatorul de mine,
de visătorul de mine.

Ce ramane…

Ce rămâne din toată truda asta…?
Zi de zi, osteneala-i la culme….
Ce rămâne când te zbați si
Te lupți si in urmă
Nimic nu-ți rămâne?

Ce rămâne când știi
Ca nu ce se vede
Rămâne?
Nu-i nici tu casă,
Nici tu masă;
Te zbați pentru o
Foame nedefinita.
Ești flamand de ceva ce nici tu
Nu poți spune.
Ce ar putea fi, nici nu-ți trece prin minte.

Ce rămâne când nici vlagă,
Nici poftă de viață, nici alin
Nu rămâne?

Ce rămâne când
Din clepsidre, nisipul
Începe a nu mai rămâne?

Nimic din ce-ai clădit
Nu rămâne,
Nici tu statut, nici cunoștințe,
Nici ce-ai primit sau folosit
Nu rămâne.

Doar ce-ai dăruit,
Aceea rămâne.
Doar ce ai rupt din tine
Si-ai dat la flămânzi,
Doar îmbrățișarea ce-ai dat
Cu durere si zâmbet
Rămâne,
Doar dragostea ce ai primit din Etern
Si-ai dat mai departe rămâne.
Doar zâmbetul ce ai trimis peste
garduri de sârmă ghimpată;
Doar mana când ți-ai întins si
Ai ridicat din noroi pe sărmani,
Aceea rămâne.

Durere-alinata si umarul de lacrimi udat
De răniți fără nume,
Aceea rămâne.

Ce rămâne de mine când
Suflarea in mine
Nu mai rămâne?

Doar când din mine
Nimic nu mai rămâne
iar Christos e tot ce rămâne, atunci
Voi dărui totul din plin
Si voi iubi pe deplin.

Când tot ce rămâne
E Cerul din mine
iar tarana de mine
In urmă rămâne,
Atunci voi cunoaște deplin
Si voi iubi pe deplin
Pe Cel ce veșnic rămâne.

Copyright 18.12.11 SFR.

Poezia e vie.

Poezia e vie in mine.
Poezia-i Isus si
El e poezia vie din mine.
De n-ar fi Isus nici poezie n-ar fi,
nici viață n-ar fi, nici speranță, nici scop.
Poezia aceasta o voi scrie pe ziduri,
in inimi de carne,
in minți framantate,
pe străzi,
pe stâlpi,
pe ușiori de case.
Poezia aceasta va umple orașe,
va umple si scoli si-închisori
si spitale.
Poezia din mine
vrea sa inunde
totul in cale.
Poezia aceasta-i venită
din ceruri de sus.
Poezia-i Isus.
Isus e poezia din mine.

Copyright 12.10.11 SFR