Răţuşca cea urâtă

n1a7_blackswan

Îmi amintesc de un desen animat cu un pui de lebădă care s-a născut într-o familie de raţe. Pentru că nu semăna cu celelalte răţuşte, lebădă era urâtă şi respinsă până şi de mama ei. Şi a plecat puiul de lebădă, văzându-se cea mai urâtă dintre toţi puii, singură prin pădure şi întâlneşte la un moment dat nişte pui într-un cuib a căror mama a venit şi a alungat-o. Şi mai tristă pleacă puiul de lebădă şi ajunge la un lac, fără să ştie cât de frumoasă este în realitate, se uită în oglinda apei care îi distorsionează imaginea şi mai mult, dar tot acolo pe lac vede o raţă ce pare a fi reală, se duce la ea şi încearcă să se joace cu ea, dar jucăria nu reacţionează la gesturile ei care cer dragostea unuia drag, cu care să împărtăşească iubirea de care are atâta nevoie. Jucăria pare prietenoasă iar lebăda sare pe coada ei apoi pe ciocul ei, şi în balansul ei lebăda cade în apă iar raţa o urmează şi lebăda mai primeşte o lovitură, de data asta de la o jucărie pe care o credea reală.

Cred că povestea acestei „răţuşte” e şi povestea mea. Nu aparţin locului în care m-am născut şi toată viaţa mi-o petrec căutând pe cineva care să îmi dăruiască ceea ce am fost destinat să am: dragoste, acceptare. Pentru că nu semăn cu cei din jurul meu, mă resping, şi plec singur în căutarea a ceva care să îmi semene, în căutarea originii mele, fără să ştiu cât de frumos sunt deoarece nu îmi cunosc adevăratul părinte, Cel după al cărui chip am fost făcut. Şi în căutarea mea, de multe ori, cred că am găsit ceea ce căutam, cred că ceea ce întâlnesc ocazional îmi seamănă şi îmi va da şi dragostea de care am nevoie. Dar la finalul experienţelor mele îmi dau seama că e ireal ceea ce credeam că îmi dăruie acceptare şi împlinire, că tot nu seamănă cu mine. Apoi caut alt „prieten” cu care să îmi împart singurătatea. NU ştiu cât de frumos sunt pentru că nu am întâlnit modelul după care am fost făcut.

Să revin la „răţuşcă” noastră, care, după ce se vede respinsă şi de data asta începe să plângă tare, tare de tot, uitându-se din nou la reflexia distorsionată care îi spune că e ea. În acel moment se aude un glas asemănător glasului ei, iar acel glas se aude din ce în ce mai aproape, şi aproape de ea vin şi câţiva puişori albi, cu aripi ca ale ei, cu picioare ca ale ei, cu acelaşi glas ca al ei, şi în faţa ochilor i se arată ceva care seamănă cu ea doar că mult mai mare, era mama ei cea care o chema la sine, şi când ajunge la ea o strânge la piept, o mângâie şi îi şterge lacrimile. Acum a găsit, în sfârşit, pe aceea care poate şi vrea să îi dea iubirea şi acceptarea necondiţionată. A găsit pe aceea după a cărei imagine a fost creată.

Cum a apărut mama acestei lebede tocmai când ea plângea cel mai tare, în acelaşi mod pot şi eu ajunge să îmi cunosc Părintele, să plâng după El, eu nu Îl pot afla decât dacă El mă află pe mine, dar nu vine decât dacă Îl doresc eu. Imaginea distorsionată dispare când privesc Originalul, iar ceea ce mi se părea că era nepotrivit imaginii mele din apă, se potriveşte cu Creatorul meu, pentru că El mi se face cunoscut ca să mă facă potrivit caracterului Lui. Atunci pot deveni ca El, când Îl văd aşa cum este, când Îi văd caracterul, iar duhul meu se întâlneşte cu El şi se pomeneşte aducându-I cinste şi închinare, lăudându-I dragostea după care tânjeam atât de mult, înţelepciunea, frumuseţea, mila, harul, adevărul şi sfinţenia Sa. Atunci intru în prietenie şi intimitate cu Creatorul meu şi recunosc Modelul după care am fost făcut şi că asta era ceea ce îmi lipsea, chipul Lui, să îmi dau seama cum sunt eu. Cred că fiecare dintre noi suntem „o răţuşcă urâtă” până când aflăm chipul Celui care ne-a creat, care ne face sa ne plecăm înaintea Lui să Îi dăruim ceea ce e al lui: închinarea şi adorarea de care e vrednic, iar El ne va da în schimb dragostea Lui necondiţionată.