miscare gresita

Pe malul apei mă joc cu valurile
încet, m-avânt spre larg, mai spre necunoscut,
aşa mă las dus de imaginaţie spre adânc.
Afară pe nisip e prea monoton, prea cald,
aici e răcoros, e mai reconfortant.
Dar văd că nu sunt singur,
între corali şi peşti mai e un vizitator –
o caracatiţă –  e foarte jucăuşă,
e chiar drăguţ cu noua mea prietenă,
mă joc cu ale ei tentacule
şi sunt aşa de încântat de-a ei strânsoare,
mă leagănă, mă gâdilă cu-ale ei ventuze;
mă face să uit de tot ce-i sus
m-afundă într-o fericită amnezie,
şi ochi ei hipnotici mă-ndeamnă
s-o urmez.
tentaculele ei mă-nvăluiesc,
atingerea ventuzelor îmi dă fiori,
un fior de plăcere, un fior paralizant,
toate simţurile îmi sunt anihilate.
Vreau să mă împotrivesc,
încerc să mă zbat,
dar trupul nu mă mai ascultă,
acum corpu-mi învăluit în masa electrică
moale, sufocătoare
se lasă dus spre ţinutul locuinţei ei.
Caracatiţa îmi e prietenă
şi tot acum îmi e duşman
mă îmbie, mă cheamă,
mă hipnotizează cu atingerile-i,
mă imobilizează cu ventuze electizante,
mă convinge că aici este tărâmul meu,
în domeniul marin,
unde lumina pătrunde doar intr-o
formă difuză dând o imagine confuză,
producându-mi iluzii.
Aş vrea să strig, dar sunetul
abia se propagă.
Aş vrea să ştiu că totul e bine,
dar noua mea prietenă mă convinge că
îi apartin.
Mă conduce către noul nostru locaş,
lumina e din ce în ce mai difuză .
Atingerile-i tranchilizante devin
tot mai agresive.
Mă întreb dacă aşa a fost totdeauna
îmi spune că mereu am aparţinut acestui loc.
Nu-mi amintesc nimic, totuşi suntem
proaspeţi prieteni, abia ne-am cunoscut,
şi ea îmi spune că am fost mereu aşa?
În încolăcirea-i sufocant de plăcută
am o senzaţie ciudată:
parcă e ceva îngropat în mine
şi se zbate să spargă toată crusta
de amnezie ce s-a format în mintea mea.
E ceva în mine care strigă după ajutor
dar învălmăşeala asta de tentacule
asfixiază orice simt.
Am nevoie să ies la suprafată-
o bulă de oxigen mi-ar prinde bine,
dar gazda îmi spune că nu e de mine:
eu aparţin acestui loc, ţine să îmi sublinieze.
Ah, vreau şi altceava, nu mai vreau
această masa de carne, acest sugrumător,
vreau şi ceva din afară,
o sursă de lumină din exterior,
nu mai pot să rezist aici,
încep să mă asfixiez.
Opun rezistenţă, dar n-am nici o şansă,
cel mai mare efort al meu, nici nu o clinteşte,
aici este ea cea care conduce.
Aş vrea să strig, dar cine aude?
Ce să strig? Cui să strig?
Că m-am lăsat păcălit?- Aşa-mi trebuie!
Mi-au plăcut îmbierile de la inceput,
m-am lăsat în cursa ei,
când eram la mal o credeam inofensivă, duioasă.
Acum cui să strig? dar nu e nimeni aici.
Asta nu e ce am vrut,
nu mai vreau să fiu captiv,
Vreau  o mână de ajutor!
Şi o mână apare, coboară spre mine
mă trage din adânc către sine,
dar tentaculele mă ţin şi mai strâns,
mă încolăcesc şi mai tare,
mă mint că doar aici eu traiesc, că aici
eu mă simt cel mai bine.
Dar nu mai vreau.
Mâna mă trage mai tare,
sunt tras în ambele părţi.
Unde eu vreau? În ce lume aleg să trăiesc?
Mâna mă cheamă spre aer
şi masa de ventuze mă trage spre adânc.
Unde s-aleg? – spre întuneric sau spre lumină?
şi ambele forţe mă trag înspre ele.
Eu încotro să m-arunc?
Oh, mâna aceasta mă trage mai tare,
mă face să cred ca viaţa e mai mult decât inerţie,
mai mult decât simt, mai mult decât noapte,
mai mult decât un adânc.
Mă face să vreau să fiu mai mult decât un sclav,
doresc sa fiu un om ce decide,
şi decid
să fiu tras de mână, în sus.
Dar forţa de jos nicidecum nu mă lasă,
mai tare mă trage,
mai tare m-orbeşte;
şi totuşi această mână mai tare mă prinde,
mă strânge mai tare, şi mă ridică spre sine.
Simt că mă’nalţ şi las adâncul în urmă,
tentaculele lipicioase de mine se ţin,
dar pierd teren;
sunt tras spre lumină şi-ncep să văd chipul
celui ce mă ridică,
nu pot să-l descriu
dar văd atâta putere,
atâta iubire în mâna ce trage,
şi-n ea o rană deschisă ce mult sângerează.
Cu cât mă apropii mai mult de lumină
văd sânge proaspăt,
pe mine se prelinge.
Cu cât trage mai tare cu-atât sângerează mai mult.
De ce tragi? Nu te doare?
Lasă-mă, eşti destul de rănită,
dar mâna mă strânge mai tare,
mă scoate afară din apă,
mă ridică spre lumină.
Dar apa e purpură toată
şi eu sunt acoperit tot în sânge,
mă trage spre mal,
izvorul de sânge mai mare-i acum.
Pe mal stau întins dar mâna mai departe
mă urcă pe-o stâncă.
Mă-ntind la pamânt, şi mâna rănile-mi leagă,
tot trupul mă doare
şi rănile, lăsate de tentacule, mâna le-atinge.
Ştiu că nu merit nimic;
mi-aduc aminte că nu mereu
am fost eu în apă.
Au fost zile când pe stânci alergam.
Dar mâna mi-arăta tot înainte: spre cruce.
În urmă să nu mă mai uit, tot a trecut.
Îmi dă timp şi har să mă vindec,
pe patul de stâncă mă strânge la piept,
îmi dă forţe noi.
Şi mână în mână m-ajută să merg
alături de EL.

© SFR

poemul e reprezentativ pentru perioadele mele cand eram jos de tot dar am gasit har si indurare sa ma ia de mana si sa merg mai departe, alaturi de EL